10,25: “Iată însă că s-a sculat un învăţător de lege ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac, ca să moştenesc viaţa de veci? ”

Evanghelistul numeşte şi vorbeşte de trupul acela în care petrecea în Şederea Sa pe pământ Mântuitorul, Cel ce este pretutindenea de faţă, şi care totuşi iese din sânul Tatălui Său.

Şi numeşte evanghelistul în aceste cuvinte învăţător al legii, pe cel ce ştia legea, după obiceiul iudeilor, sau pe acela care credea că cunoaşte legea veche, dar care nu o cunoştea cu adevărat. Acesta a socotit să prindă cu vorba pe Mântuitorul, şi cu ce cuvinte voi spune îndată.

Unii oameni, guralivi, care nu-şi puteau înfrâna gura, mişunau prin întreaga ţară a iudeilor, şi chiar prin cetatea Ierusalimului învinuind pe Hristos, şi spunând că El zice ca porunca dată prin Moise este fără de folos şi sens şi că El aduce învăţături noi.

Şi se aflau şi unii dintre cei ce credeau în El, care se împotriveau vorbelor scoase de aceea şi care primeau pe deplin propovăduirea evanghelica cea mântuitoare. Aşadar, voind acel învăţător al legii, sau să prindă în cursa pe Hristos şi să-L audă că grăieşte ceva împotriva lui Moise, sau să facă să spună că învăţătura data de El este mai bună decât porunca data de Moise, de aceea zic, a venit ispitindu-l şi zicând: “Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”

El vine la Mântuitorul cu ipocrizie, şi prefăcându-se că Îl cinsteşte şi având o cugetare mincinoasă, ca şi cum prin vorbele frumoase ar fi putut să-I ascundă ispitirea ce I-o făcea Lui. Dar ar fi putut să-I spună Lui, cineva dintre cei care cunoşteau bine taina întrupării şi iconomiei ei: “Dacă ai cunoaşte legea, şi puterea vederii şi înţelesului duhovnicesc (teoria) ascunsă în ea, ai şti prea bine Cine este Cel pe care te apropii să-L ispiteşti, adică Cela ce cunoaşte gândurile ascunse şi care are putere să vadă inimile oamenilor ce vin la El. Tu Îl numeşti “Învăţătorul” deşi nu vrei să înveţi de la El; te prefaci că Îl cinsteşti, aşteptând să-L prinzi în curse.

Priveşte de asemenea reaua intenţie din cuvintele acelui învăţător de lege. Căci ar fi putut să zică: Ce să fac ca să mă mântuiesc, sau ce să fac ca să plac lui Dumnezeu, şi să primesc răsplata?

Dar lasă deoparte astfel de vorbe, şi folosind cuvintele Mântuitorului se face pe sine însuşi de batjocură, întrucât avea obiceiul Mântuitorul tuturor Hristos, să grăiască adesea despre viaţa cea de veci, cu cei ce veneau la El, învăţătorul acela de lege când a vorbit - aşa precum am spus - se folosea de cuvintele lui Hristos.

Dar dacă ai fi iubitor de învăţătura cu adevărat, învăţătorule de lege, ai fi ascultat poruncile date de El care aduc pe oameni la viaţa cea veşnică, dar fiindcă tu Îl ispiteşti în chip mişelesc şi viclean, nu vei auzi nimic din acestea decât doar poruncile rânduite celor din vechime mai dinainte prin Moise. Iar acestea, este limpede de tot - nu au ca răsplată viaţa de veci, ci au o plată dată aici în lumea aceasta, şi dau izbăvirea de necazuri şi de asemenea dăruiesc în schimb bunătăţi destul de alese. “Căci de veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca. Iar de nu veţi voi, şi nici nu veţi asculta de Mine, sabia vă va mânca” (Îs. 1, 19-20).

10,28: ” Şi a spus Iisus: drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu. ”

După ce a grăit învăţătorul de lege cele scrise în legea veche, Hristos, Cel ce cunoaşte toate cercetând răutatea lui, şi mustrând cugetul lui cel viclean, i-a spus: “Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi”.

Deci a pierdut prada sa învăţătorul de lege şi s-a rupt mreaja înşelăciunii sale. Aşadar vom spune lui cele grăite prin glasul lui Ieremia: “Ai fost urmărit ca o pradă şi ai fost prins” (Ier. 2, 14)

Dar, după ce învăţătorul de lege n-a reuşit să prindă prada Sa, s-a întors spre îngâmfare. De la înşelăciune a venit la mândrie. Căci patimile cele rele îl înconjoară pe el unele după altele. Căci el întreba pe Hristos nu pentru că voia să înveţe, ci, fiindcă.- spune evanghelistul voia să se arate pe sine drept (sau: vroia să se îndreptăţească pe sine).

Priveşte cum glăsuieşte el, din iubire de sine şi în acelaşi timp din mândrie: “Dar cine-i aproapele meu?” Cine este acesta, zise el, pentru ca să-l iubesc pe el ca pe mine însumi? Căci eu sunt mai presus de toţi (îi întrec pe toţi) sunt învăţător al legii. Judec pe toţi, şi nu sunt judecat de către nimeni. Osândesc şi nu sunt osândit. Mă deosebesc de toţi. Sunt mai bun (mai virtuos) decât toţi. Tuturor le poruncesc. Toţi au nevoie de mine (mă solicita) iar eu n-am nevoie de nimeni.

Cine deci este aproapele meu, pentru ca să-l iubesc pe el ca pe mine? Nimeni, desigur, învăţătorule de lege nimeni nu este ca tine, te rânduieşti pe tine mai presus de toţi? Lasă la o parte mândria ta (litt = da drumul la sprinceana ta) aminteşte-ţi de Parimiast (alcătuitorul Pildelor) care zice: “cei ce se cunosc pe sine, sunt înţelepţi” (Pilde 13, 10).

Cu adevărat în aceste cuvinte virtutea vieţii consta în dragostea faţă de Dumnezeu şi fata de aproapele. Oare aceste învăţături nu au fost modificate de către noi, însă ele erau cu mult mai presus de puterile iudeilor, şi cuprindeau o poruncă mai întinsa.

Căci iubirea fata de Dumnezeu din toată inima şi din tot sufletul şi din toată puterea, nimiceşte dragostea faţă de bani; fata de plăcere, fata de slava deşartă. Ea smulge pe om de la aplecarea spre cele lumeşti îl face ales şi separat de lume îl uneşte cu Hristos, şi vorbind îndeobşte, face pe om creştin din iudeu.

Iar dragostea faţă de aproapele este bine înţeleasă când ea nu exista numai faţă de acela care este din acelaşi neam, ci faţă de tot cel ce este de aceeaşi speţa umană, şi când îl face pe om să o însoţească cu dragostea faţă de Dumnezeu.

Şi de asemenea când ea adăugă şi imitarea lui Hristos, adică să iubim pe aproapele nu numai ca pe noi înşine, ci mai mult decât pe noi înşine, aşa încât să ne punem în primejdie de moarte sufletul (viaţa) nostru pentru prietenii noştri, ceea ce Domnul a făcut.

Aşadar după ce a fost lăudat de Mântuitorul, învăţătorul de lege pentru că a dat un răspuns bun, s-a aruncat în mândrie, hotărând ca nimeni nu este aproapele sau, întrucât nimeni nu se poate lua la întrecere cu el în ceea ce priveşte dreptatea să. Aşa fel de gânduri tot aşa de înălţate, are şi fariseul acela care zice: “Nu sunt ca ceilalţi oameni” neştiind că tocmai această nimiceşte dreptatea, adică a nu face din dragoste ceea ce faci.

Şi aceasta de acum se arata, că are lipsa de dragoste. Şi are lipsa de dragoste pe deplin şi fata de Dumnezeu, şi desigur şi fata de aproapele sau, căci în mod evident, el cugeta că nu este nimeni aproapele sau. Întrucât este un lucru limpede ca acela care nu iubeşte pe fratele său pe care îl vede, nu poate să iubească pe Dumnezeu pe Care nu-L vede.

10,30: ” Un om se pogora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari…”

Priveşte cum arata Mântuitorul cine este aproapele nostru, nu defmindu-l prin neamul său şi nici hotărnicindu-l prin virtutea din el, ci indicându-l doar prin firea să (de om).

Căci Mântuitorul istoriseşte despre un oarecare om, care a pătimit rău de la tâlhari, căruia i se cuvine dragostea faţă de oameni din partea oricărui om, întrucât firea sa de om cere aceasta.

Şi se mai arăta în parabola de mai sus şi aceasta, că mai curând găseşte pe aproapele sau cel după fire, omul care nu este mândru, decât cel care este plin de mândrie.

Căci samarineanul a fost mai bun decât preotul şi decât levitul. Căci aceştia din urmă au trecut pe lângă omul care se afla pe jumătate mort şi care se afla într-o stare dintre cele mai rele, nesimtind ei nimic omenesc pentru acel om. Nici untdelemnul dragostei nu l-au dăruit şi au avut o minte lipsită de compătimire şi crudă.

Iar cel ce era de alt neam şi făcea parte dintre samarineni, a împlinit legea dragostei. Ascultă deci aceasta: “Atunci răspunzând Iisus”

10, 34: “Şi suindu-l pe asinul sau. ”

Sau în alt fel după cum este scris: “Omul fiind plin de cinstire nu a înţeles aceasta, ci s-a asemuit cu vitele cele lipsite de minte şi s-a făcut la fel cu ele” (Ps. 48, 21). Şi a bolit de întreaga pofta dobitoceasca (animalica) şi neînfrânată.

Hristos însă Şi-a făcut început al neamului nostru, El, care nu cunoştea păcatul ne-a arătat în Sine Însuşi mai întâi pe noi oamenii, biruind aceste patimi animalice. Căci El a luat slăbiciunile noastre şi a ridicat înlăturând bolile noastre. De aceea spune în Evanghelie că a suit pe vita sa pe omul care a dobândit îngrijirea să.

Căci El ne-a aşezat în Sine pe noi, întrucât suntem mădulare ale trupului Său. Dar El ne-a adus şi la o casă de oaspeţi Biserica, cea care a primit pe toţi şi i-a cuprins pe toţi. Căci uneori nu vom mai auzi după cuvântul acela strâmt al umbrei din legea veche şi a slujirii lui Dumnezeu în figuri şi tipuri: “Nu va intra amonitul şi moabitul în Biserica lui Dumnezeu” (Deut. 23, 3) ci vom auzi “mergând învăţaţi toate neamurile” şi “cel ce se teme de Domnul şi lucrează dreptatea din orice neam ar fi, este primit la El” (F. Ap. 10, 35).

Şi fiind adus (în casa de oaspeţi) s-a învrednicit de mai multă grijă încă. Căci, Biserica fiind strânsă din neamurile cele ce se uciseră pe sine prin închinarea la mulţi dumnezei, în ea se afla Însuşi Hristos după cum este scris: Şi El locuieşte şi umblă în ea şi dăruieşte tot harul duhovnicesc. De aceea şi conducătorului casei de oaspeţi (acesta poate să fie înţeles că fiind chip al apostolilor şi al pastorilor ce au venit după el şi al dascălilor). El i-a dat doi dinari când s-a întors în ceruri, spre a purta de grijă cu băgare de seamă de cel suferind. Şi El a mai adăugat: “dacă vei mai cheltui ceva pe deasupra, Eu când mă voi întoarce îţi voi da ţie înapoi”.

Hristos numeşte doi dinari, pe cele două aşezăminte, pe acelea dar prin legea lui Moise şi prin prooroci, şi pe aşezământul dat prin Evanghelii şi prin legiuirile (hotărârile, poruncile, constituţiile) apostolilor.

Fiindcă amândouă aceste aşezăminte sunt ale Unui singur Dumnezeu, şi poartă un singur chip (icoana) a Unui singur Împărat de sus, ca şi dinarii, şi de asemenea au întipărite (gravate săpate) şi reprezintă (închipuiesc) acelaşi semn (figura, marca, chip = haraktir) în inimile noastre datorită cuvintelor şi învăţăturilor lor celor sfinte întrucât în el a grăit acelaşi Duh Sfânt.

Manes (e vorba de fondatorul maniheismului) şi înaintea lui Marcion aceşti oameni lipsiţi de credinţă în Dumnezeu cu desăvârşire, au pus pe seama a doi dumnezei deosebiţi, aceste aşezăminte. Dar cei doi dinari, sunt a unui singur împărat, şi dinarii au fost daţi căpeteniei casei de oaspeţi de către Hristos în acelaşi chip şi cu aceeaşi valoare fiecare dintre ei (omotimos). Iar pe aceştia luându-i pastorii Bisericilor celor prea sfinte şi înmulţindu-i prin învăţăturile lor cu osteneli şi trude, şi mai cheltuind şi de la ei (din lucrurile lor proprii = ikoten) au sporit aceşti bani prin cheltuirea lor (căci acesta este argintul acela gândit, din care de se cheltuieşte nu scade, ci sporeşte şi creşte, şi acesta este temeiul şi raţiunea învăţământului şi a predaniei).

Iar când se va întoarce Stăpânul în ziua cea din urmă, vor spune fiecare din ei: - “Doamne doi dinari mi-ai dat mie, iată am mai cheltuit şi de la mine, şi am câştigat alţi doi dinari, prin care turma mea a sporit” Şi Hristos răspunzând va zice: “Bine sluga bună şi credincioasă, întru puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune. Intra întru bucuria Domnului Tău” (Mt. 25, 16-21).

10, 36: “Deci care dintre aceştia trei socoti tu, că este aproapele celui căzut înmâna acelor tâlhari? ”

Pe bună dreptate a întrebat Domnul, care dintre cei trei, crede că este aproapele celui care a pătimit rele. Iar învăţătorul de lege a zis: “Cel ce a avut milă de el”. Căci nici preotul nici levitul, n-au fost aproapele omului suferind, ci cel ce s-a îndurat de el. Iar la aceste cuvinte Hristos a apus: “Mergi şi fă şi tu asemenea”.

Fiindcă vrednicia preoţiei este lipsită de folos, pentru cei ce o au, şi de asemenea este fără nici un folos să se numească învăţători de lege, cei care par numai să fie astfel de învăţători, dacă ei nu se fac slăviţi chiar prin faptele lor. Căci iată s-a împlinit cununa dragostei pentru cel ce a avut dragoste faţă de aproapele sau.

Acest om era samarinean, dar nu era de dispreţuit. De aceea aduce mărturie, cel dintâi dintre ucenici, adică fericitul Petru care scrie aşa într-un loc: “Cu adevărat cunoaştem ca Dumnezeu nu cauta la faţa omului, ci cel ce se teme de El şi face dreptate, din orice neam ar fi este plăcut Lui” (F. Ap. 10, 34-35).

Căci Domnul cel care iubeşte virtutea primeşte pe toţi cei ce îndrăgesc faptele cele bune, şi îi îmbrăţişează, şi îi face apropiaţi şi casnici ai Săi, şi îi învredniceşte de bunătăţile viitoare.

 

 

Din “Comentar la Sfânta Evanghelie de la Luca”
Sfântul Chiril al Alexandriei
Editura Pelerinul Român
Oradea 1998

"Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă, Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea."

(Luca 10, 25-37) 

"De aceea, vă îndemn, eu cel întemniţat pentru Domnul, să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi, Cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, Silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; Este un Domn, o credinţă, un botez, Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi. Iar fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos."

 

(Efeseni 4, 1-7) 

DUMINICA A DOUĂZECI ŞI PATRA DUPĂ RUSALII

Evanghelia puterii lui Dumnezeu
Luca 8, 41-56

Iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair si care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga să intre în casa lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, si ea era pe moarte. Şi, pe când se ducea El, mulţimile îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge si cheltuise cu doctorii toată averea ei, si de nici unul nu putuse să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui si îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine ? Dar toţi tăgăduind, Petru si ceilalţi care erau cu El, au zis: învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc si te strâmtorează si Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine ? Iar Iisus a zis: s-a atins de mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând si, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El si cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: nu te teme. Crede numai, si se va izbăvi. Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan si pe Iacov si pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors si a înviat îndată; şi El a poruncit să i se dea să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui nimic.

Când raza de soare atinge piatra, piatra începe să strălucească. Când flacăra atinge o candelă stinsă, candela începe să ardă. Când magnetul atinge fierul, fierul se magnetizează. Când o sârmă electrică atinge alta sârmă, se electrizează amândouă.

Toate aceste fenomene fizice sunt o icoană, sau o pildă a fenomenelor duhovniceşti. Tot ce se întâmplă în afară este doar o imagine a ceea ce se petrece înlăuntru. Toata natura este un vis faţă de conştiinţa lăuntrică, şi ca un basm faţă de înţelegerea sufleteasca. Sufletul e conştiinţa trupului, iar conştiinţa sufletului e Dumnezeu. Când Dumnezeu se atinge de suflet, sufletul primeşte viată si vedere. La fel se întâmplă cu trupul când e atins de suflet. De la suflet primeşte trupul lumină, căldură, magnetism şi electricitate, vedere si auzire şi mişcare. Iar când sufletul se desparte de trup, toate acestea se pierd.

Sufletul primeşte de la Dumnezeu o lumină aparte, căldură, magnetism si electricitate, vedere si auzire şi mişcare, şi toate acestea sunt pierdute când sufletul se desparte de Dumnezeu. Un trup mort este întruchiparea unui suflet mort, a unui suflet despărţit de Dumnezeu.

E cineva în lumea aceasta mare care, atingând un suflet mort, îl aduce la viaţă, îi dă lumină si flacără, magnetism si electricitate, cu puterea vieţii ? Este cineva în adâncul şi largul mormânt al istoriei care, atingând un trup mort, îl face să se scoale si să umble si să vorbească ? Trebuie să fie, altfel soarele si pământul, iarna şi primăvara, magnetul si electricitatea şi tot ce e pe lume ar fi un chip a ceva ce nu există, o umbră fără realitate, un vis fără conştientă.

Trebuie să fie, altfel Domnul nostru Iisus Hristos n-ar fi venit pe pământ. A venit ca să le arate oamenilor conştiinţa si realitatea; să le arate că toată firea, cu tot ce este şi cu tot ce se întâmplă întrânsa este doar icoană, vis, poveste. Domnul a venit ca să dovedească adevărul celor spuse de soare si pământ, de iarnă si de primăvară, de magnetism şi de electricitate şi de toate lucrurile din natură, făcute de Dumnezeu ca o carte deschisă înaintea oamenilor, pe care ei încă nu au citit-o până la capăt.

El e ca un stâlp de foc în istoria universului, de la care sufletele moarte îşi primesc lumina si căldura, mişcarea şi puterea. El este Pomul Vieţii la a cărui atingere trupurile moarte înviază. Este balsamul curat şi înmiresmat care dă ochilor orbi vedere, surzilor auzire, înlemniţilor mişcare, muţilor vorbire, nebunilor minte, leproşilor curăţire şi tuturor bolilor vindecare.

Evanghelia de astăzi ne arată încă o dată cum, în atingere cu Hristos, bolnavii se tămăduiesc si morţii înviază. In vremea aceea, Iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga să intre în casa lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte.

În care vreme ? Când s-au întâmplat acestea ? In vremea când Domnul s-a întors pe mare în corabie din ţinutul gadarenilor, unde curaţase doi oameni de demoni, după ce mai devreme liniştise furtuna pe mare. Săvârşind aceste mari minuni, a fost chemat, după cum vom vedea, sa săvârşească o a treia: să învie morţii. Şi toate într-un răstimp foarte scurt, ca şi când S-ar fi grăbit să facă bine oamenilor de pe pământ în vremea vieţii Sale, dându-ne nouă o pildă de râvnă întru bine, şi arătându-ne că trebuie să umblăm câtă vreme avem lumina (Ioan l2,35).

Deşi aceste trei minuni sunt, prin natura lor, foarte deosebite, toate arată acelaşi lucru: puterea stăpânitoare a Mântuitorului Hristos: stăpânirea asupra firii, stăpânirea asupra demonilor si stăpânirea asupra sufletelor. Greu de spus care din aceste trei mari lucrări e mai măreaţă, mai slăvită, mai uimitoare. Ce-i mai greu: sa potoleşti stihiile dezlănţuite, apa şi vântul, să vindeci nebunii fără leac sau să înviezi morţii ? Toate trei sunt la fel de grele pentru omul muritor, şi toate trei sunt la fel de uşoare pentru Hristos. Ori care din aceste minuni ai încerca să pătrunzi, simţi, cu frică şi cu tremur, atotputernica suflare ce a făcut, în început, lumea. A zis Dumnezeu… şi a fost aşa (Facere l, ll).

Acest Iair este numit la Matei „dregător”, iar Marcu si Luca arată ce fel de dregător era: un cap al comunităţii, mai-marele sinagogii, unde se întocmeau rânduielile religiei şi naţiunii. Singurul lui copil era pe moarte. Cumplit lucru pentru el, care, la fel ca toţi iudeii, avea o credinţă firavă, nelămurită, în viaţa de după moarte Mai mult, pentru un om cu întâietatea lui, lovitura era îndoită.

Odată durerea de părinte, era şi ruşinea si umilinţa în faţa poporului, pentru că o astfel de pierdere era privită ca o pedeapsă de la Dumnezeu. Deznădăjduit, a venit la Hristos şi I s-a închinat, zicând -Fiica mea a murit de curând dar, venind, pune mâna Ta peste ea şi va fi vie (Matei 9,l8).

De ce Luca ne spune că fiica dregătorului era pe moarte iar Matei că a murit de curând? Luca descrie întâmplarea aşa cum s-a desfăşurat, iar Matei aduce chiar cuvintele lui Iair. Nu au oamenii obiceiul să-şi înfăţişeze nefericirea mai mare decât este? Această exagerare vine din faptul că nenorocirea, venind pe neaşteptate, pare cu atât mai groaznică; pe de altă parte, omul care caută ajutor tinde să înfăţişeze pierderea drept mai mare decât este, ca să primească ajutor cât mai repede. Când o casă e în flăcări, auzi: „Săriţi, ajutor, mi-a ars casa !” Dar casa încă nu e scrum, ci abia a luat foc. Iar că fata lui Iair nu murise încă la vremea când el a spus Domnului aceste cuvinte se vede mai departe din cele rostite la venirea slujitorilor lui Iair.

Iair avea, intr-o măsura, credinţa în Hrislos, dar aceasta credinţa a lui nu o ajungea nici pe departe pe cea a sutaşului roman din Capernaum. Pe când acesta îl oprea pe Hristos să meargă la casa sa, ca unul ce se simţea nevrednic de cinstea aceasta, şi doar îl ruga: zi numai cu cuvântul si se va tămădui sluga mea (Matei 8), Iair l-a chemat pe Domnul să vină la casa lui şi să-şi pună mâna Sa deasupra fiicei care murise.

Credinţa lui, aşadar, avea ceva trupesc în-trînsa: Pune mâna Ta peste ea. Iair cerea de la Hristos un fel tangibil de vindecare. De parcă ar avea cuvântul lui Hristos mai puţina putere decât mâna Sa ! De parcă glasul care a liniştit furtuna si a scos demonii din oamenii îndrăciţi si l-a înviat pe Lazăr cel de patru zile mort şi îngropat n-ar fi putut s-o învieze pe copila lui Iair la fel de bine ca şi mâna !

Dar Domnul a fost preamilostiv şi nu l-a lipsit pe îndureratul părinte de grabnicul Său ajutor, chiar daca credinţa acestuia era cu lipsă. Iar pe drum s-a săvârşit o minune asupra unei femei a cărei credinţă era mai mare decât a lui Iair, minune care l-a încredinţat pe acesta că Hristos întreg vindeca, nu numai mâna Lui. În orice chip s-ar apropia cineva de Hristos, se tămăduieşte. Mare mângâiere pentru cei care nu se pot atinge de Hristos într-un chip anume. Domnul Si-a întins mâinile pe Cruce ca să cuprindă în îmbrăţişarea Sa pe toţi cei care vin către El, de oriunde si oricum ar veni ei.

Dar vedeţi ce s-a întâmplat pe când Hristos înainta împreună cu mulţimile spre casa lui lair: Şi, pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, si de nici unul nu putuse să fie vin decată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui si îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Mulţime de oameni s-a strâns în jurul lui Hristos la întoarcerea din Gadara si acum se îmbulzea pe lângă Dânsul. Pentru că se zice: S-a adunat la El mulţime multă (Marcu 5, 2l).

Toţi voiau să-L vadă, să-L audă, să fie în preajma Lui, unii din sete duhovnicească, alţii din pură curiozitate. În această mulţimi se afla şi femeia bolnavă, iar boala ei era grea. Curgerea de sânge a unei femei, chiar firească fiind, e un lucru supărător, o umilinţa. Dar dacă doisprezece ani în şir nu se opreşte, ce izvor de chin, de ruşine, de necurăţie ! Această făptură căutase vindecare si dăduse pe doctori şi pe leacuri tot ce avea, dar în zadar, nimeni si nimic nu-i fusese de ajutor. De parcă Dumnezeu ar fi făcut-o anume pentru valul de sânge care nu se mai oprea, de parcă tot rostul ci pe pământ ar fi fost să se spele şi să se schimbe şi să se târască de la zi la alta într-un chin si o necurăţie fără leac. Aşa ni se pare când suferim de o boală cronică. Dar Dumnezeu îi purta de grijă aşa cum poartă oricăreia din făpturile Sale. Boala i-a fost spre mântuire si spre mai marea lui Dumnezeu slavă.

Numai să mă ating de haina Lui si mă voi face sănătoasă (Matei 9, 2l), îşi spunea femeia, făcându-si cu greu loc prin mulţime ca să ajungă la Hristos. Atât de mare era credinţa acestei femei! Se încrezuse până atunci si în doctorii pe la care umblase zadarnic, tot atât de zadarnic cum zadarnică fusese si credinţa în ei. Credinţa nu ajută, dacă cel în care crezi nu are putere să ajute. Să tacă aşadar cei ce, din ignoranţă şi necredinţă, pun minunile Evangheliei pe seama sugestiei si autosugestiei. Biata femeie chinuită nu îndrăznea nici măcar să apară în faţa lui Hristos, să-i spună deschis suferinţa ei. Cum ar fi putut să-şi dezvăluie chinul şi umilinţa înaintea atâtor oameni ? Ar fi trezit scârba şi oprobiul public, pentru că boala de care suferea era socotită ruşinoasă, necurată. Iată de ce s-a apropiat pe la spate de Domnul, atingându-se de haina Lui pe furiş.

Şi îndată izvorul sângelui ei a încetat. Dar cum şi-a dat ea seama că i s-a oprit curgerea sângelui ? A simţit în trup că s-a vindecat de boală (Marcu 5, 29). Ca un vierme care roade neîncetat într-o rană deschisă, aşa trebuie să-şi fi simţit femeia până atunci mişcarea sângelui curgând fără oprire. Dar când s-a atins de haina lui Hristos, sângele şi-a găsit odihna; şi ea nu l-a mai simţit, aşa cum nici un om sănătos nu-şi simte sângele. S-a pătruns de sănătate, ca magnetul de forţa magnetică, ca o încăpere întunecoasă de lumină.

Nu a fost aceasta singura împrejurare când un bolnav s-a vindecat numai la atingerea hainei lui Hristos. Ni se spune în alt loc că mulţi căutau să se atingă de poala hainei Lui; si câţi se atingeau se vindecau (Matei 14, 36). Câte asemenea minuni de care nici nu s-a auzit, care nici n-au fost scrise, a săvârşit Domnul între oameni! Şi nu numai în anii vestirii mântuitoarei Sale Evanghelii, ci încă de la zămislirea Sa în preacuratul trup al Maicii Sale. Spune Gură-de-Aur: „Minunile Sale sunt mai nenumărate ca picăturile de ploaie”. Cum s-a schimbat, tainic, întreaga zidire odată cu întruparea Lui! Şi câte tainice minuni şi preschimbări uimitoare nu se săvârşesc până astăzi în credincioşii care se ating de împărtăşania cu trupul si sângele Său!

De negrăit este lucru, de necuprins, de nepătruns ! Femeia aceasta nu s-a atins de trupul Lui, ci doar de haină, si îndată s-a tămăduit de lunga boală din care n-o putuse scăpa nici un ajutor pământesc. Tot ce avusese cheltuise umblând pe la doctori după uşurare. Doctorii i-au luat tot ce a avut, şi nu i-a dat în nimic în schimb. Dar aici este Doctorul care nu caută plată, care nu ia nimic ci dă totul, şi dă neîntârziat, fără nici o umbră de tulburare. Iată deplinătatea si desăvârşirea darului care este de sus, pogorându-se de la Părintele luminilor (Iacov 1, 17).

Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine ? Dar toţi tăgăduind, Petru si ceilalţi care erau cu El, au zis: învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc si te strâmtorează si Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine ? Iar Iisus a zis: s-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. De ce întreabă Domnul ? El ştie bine cine s-a atins de El, după cum ştie si că cei din jur nu ştiu. Întreabă ca să arate credinţa femeii care s-a vindecat, ca s-o întărească pentru totdeauna şi în ea si în ceilalţi, şi ca să vădească dumnezeiasca Lui putere tuturor celor atunci de faţă şi nouă tuturor.

Omul trebuie să primească orice dar de la Dumnezeu cu inima curată şi mulţumire. Domnul a vrut să arate credinţa femeii, ca să ne înveţe că se cere credinţă pentru a primi darul lui Dumnezeu, deşi, după mila Lui cea mare, Dumnezeu face bine oamenilor şi când ei nu-si arată credinţa. Cerând omului credinţă, Dumnezeu ne dezvăluie vrednicia de fiinţă liberă şi cuvântătoare. Cum ar fi omul liber şi înţelegător dacă n-ar lucra şi el de bunăvoie ceva spre mântuire ? Iar Dumnezeu cere de la om cel mai puţin cu putinţă: credinţa în Dumnezeul cel viu, în dragostea Lui de oameni care este totdeauna gata să dea omului şi să facă pentru el totul spre binele lui. Arătând înaintea tuturor credinţa femeii, Domnul a vrut să întărească si credinţa lui Iair; să-i arate acestuia că nu e nevoie să-i ceară să meargă acasă la dânsul şi să-şi pună mâna peste fiica sa moartă. El are putere să vindece în orice chip, nu numai prin punerea mâinilor; El lucrează prin atingerea hainei ca şi a mâinii, de departe ca si de aproape, în drum ca şi în casă.

Domnul vrea ca oamenii să-I cunoască puterea nu ca să primească laude de la ei — toată lauda omenească este ca nimic înaintea Lui — ci pentru ca ei să cunoască adevărul, şi să folosească acest adevăr. Iar adevărul acesta este: că tot binele pe care îl primeste omul, de la Hristos Insuşi îl primeşte şi cu voia lui Dumnezeu îl primeşte. Haina lui Hristos nu a tămăduit boala femeii dar firea lui Hristos. Iată puterea lui nemijlocită. Este aceiaşi putere vie si voitoare care lucrează si prin icoane şi moaşte întru binele credincioşilor.

Credinţa creştină nu are nimic de-a face cu vrăjitoria. Nici un lucru din natură nu poate fi prin sine însuşi de vreun folos omului, nici puterea Dumnezeului celui viu nu lucrează fără ştirea Lui. La fel stau lucrurile cu toate mijloacele pământeşti de vindecare, cu toate leacurile, cu toate apele. Dumnezeu nu stă departe de leacuri si ape cum nici Hristos nu stă departe de haina Lui. Oricine ia leacuri si bea ape minerale cu aceeaşi credinţă şi sfială cu care s-a atins această femeie de haina lui Hristos, se va vindeca. Iar cine ia leacuri şi ape fără Dumnezeu, rareori se vindecă. Iar dacă totuşi se vindecă şi unul ca acesta, prin marea milă a lui Dumnezeu se vindecă, pentru ca si el să ajungă să cunoască si să slăvească puterea Lui.

Domnul l-a tămăduit pe îndrăcitul din Gadara fără ca acesta să fi avut nici credinţă, nici conştiinţă; dar, pentru a se vedea limpede de ce dă Dumnezeu vindecare si bolnavilor lipsiţi de credinţă, Domnul i-a spus celui tămăduit: Mergi în casa ta, la ai tăi, şi spune-le câte ţi-a făcut ţie Domnul si cum te-a miluit (Marcu 5, 19). Mulţi în gloata aceea se îmbulzeau împrejurul lui Hristos si se atingeau de El, dar numai femeia plină de credinţă, care L-a atins cu frică şi sfială, a primit ajutor.

La fel se întâmplă şi astăzi cu mulţi care se închină atingând icoanele, moaştele sfinţilor, Sfânta Cruce sau Evanghelia, ca şi cu mulţimile acelea iscoditoare dar cu inima rece care II atingeau pe Hristos. Dar cu adevăraţii închinători, plini de credinţă, se întâmplă precum s-a întâmplat cu femeia aceasta. Cine are ochi de văzut, să vadă; cine are urechi de auzit, să audă !

Şi femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză-s-a atins de El si cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. Din glasul si din vorbele lui Hristos femeia si-a dat seama că El îi ştie taina, că nu se poate ascunde. Atunci a stat cu frică şi cutremur înaintea Celui care pătrunde şi cele mai bine ascunse taine, şi cele mai adânc îngropate în inimă. Simţise puterea lui Hristos în minunea vindecării şi se cutremurase înaintea Atotputernicului.

Dar acum, văzând că Domnul ştie ceea ce ea căutase să ascundă, tremura si înaintea Atotştiutorului. I se dezvăluie acum, odată cu atotputernicia lui Hristos, şi atotştiinţa Lui. Femeia a stat înaintea tuturor şi a mărturisit totul. Ruşinea s-a preschimbat în frică. Ruşinea s-a dus odata cu boala, în locul ei a copleşit-o frica dinaintea atotputerniciei şi atotştiinţei lui Hristos.

Văzând-o atât de înfricoşată, Domnul a mângâiat-o părinteşte, spunând: îndrăzneşte, fiică! Oare este pe lume mângâiere mai dulce decât să auzi aceste cuvinte de pe buzele Domnului Celui fără de moarte ? El îi dă îndrăzneală, numind-o fiică. Nu este îndrăzneală adevărată până ce nu o dă Dumnezeu.

Nimeni nu ştie ce-i vitejia dacă nu ştie de Dumnezeu, nici nu ştie ce-i mângâierea dacă nu-L ştie pe Dumnezeu drept tată al său şi pe sine copil al Lui. Iar nimeni nu poate auzi în duh aceste cuvinte dacă nu s-a înnoit şi nu s-a născut din nou, duhovniceste. Femeia aceasta se născuse din nou, şi cu trupul si cu sufletul. Cu trupul, pentru că trupul cel plin de necurăţie, ca şi mort, se făcuse sănătos. Cu sufletul, pentru că a cunoscut atotputernicia şi atotştiinţa Domnului Iisus Hristos.

Credinţa ta te-a mântuit. Aceste cuvinte sunt si de încurajare şi de învăţătură. Dacă Domnul nu Şi-ar fi arătat smerenia postind şi spălând picioarele ucenicilor, dacă nu ar fi dat cinstea puterii Sale Altuia, Tatălui Său Ceresc, si dacă nu Si-ar fi împărţit slava cu oamenii, oare nu s-ar fi cutremurat necontenit pământul sub pasul Lui ? N-ar fi luat toată lumea foc la cuvântul Său ? Cine ar fi cutezat să-L privească în faţă ? Cine ar fi îndrăznit să se apropie de El şi să-L atingă ? Cine I-ar fi auzit glasul fără să se spulbere ? Dar de aceea a luat Domnul trup de om, ca să fie omului frate; de aceea S-a smerit; de aceea a dat oamenilor îndrăzneală la orice pas; de aceea a pus lucrarea Sa pe seama credinţei lor.

Dar iată, în răstimpul acestei întâmplări, starea lui Iair s-a înrăutăţit: Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: nu te teme. Crede numai, şi se va izbăvi. Acum se vede bine că, la vremea când Iair venise la Hristos ca să-L roage să vină la casa lui, copila încă nu murise. Dar era pe moarte, îşi dădea duhul, se putea spune că era ca şi moartă.

Nu mai supară pe învăţătorul. Hristos era socotit un învăţător, şi era numit ca atare de către cei ce nu simţeau dumnezeiasca Lui putere. Dar vedeţi cât de bun este Domnul! Mai înainte ca dregătorul Iair să-şi strige durerea, Hristos i-a luat-o înainte cu vorbe de mângâiere şi îmbărbătare: Nu te teme. Oricum, lucrurile nu s-au schimbat: pe patul morţii sau moartă copila, totuna este pentru puterea lui Dumnezeu. Tu fă numai singurul lucru care ţi se cere, singurul lucru pe care tu poţi sa-l faci: Crede numai. Ai vazut doar, după cele întâmplate cu femeia aceasta, ce poate sa faca Dumnezeu. Cel ce a oprit mai repede ca gândul curgerea de sânge neîncetată vreme de doisprezece ani, poate să aducă laolaltă încă o dată sufletul şi trupul fiicei tale. Crede numai, şi se va izbăvi.

Si venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan si peIacov si pe tatăl copilei şi pe mamă. Cinci martori ajung. Si la curţile pământeşti ajung doi martori. A luat trei dintre ucenici, cei care aveau să fie mai târziu şi martorii Schimbării la Fată de pe Tabor si a luptei Sale din Gradina Ghetsimani. I-a ales pe cei mai în stare duhovniceşte de a pătrunde si purta taina puterii şi a fiinţei Sale. Aceştia trei aveau să vadă cea dintâi înviere din morţi săvârşită de Domnul, şi să le spună celorlalţi nouă, ca să se înveţe astfel ucenicii să aibă încredere unul în altul.

Mai târziu, la învierea fiului văduvei din Nain şi la învierea lui Lazăr aveau să fie toţi de fată. Iar părinţii fetei se înţelege de ce erau acolo. Copila lor moartă avea să fie de faţă la învierea sufletelor lor. Cine, mai mult decât părinţii, se cuvenea să primească ajutor duhovnicesc prin fiică ?

Intrând în casă, Domnul s-a îngrijit de cei ce plângeau şi jeleau copila care murise, pentru că toţi plângeau si se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Si râdeau de El, ştiind că a murit. Matei şi Marcu lărgesc tabloul. Erau acolo cântăreţi şi bocitori tocmiţi în împrejurimi, după obiceiul, acelaşi, şi la iudei şi la păgâni. Era tulburare si plângeau şi se tulburau mult (Marcu 5, 38). Iair era un om de vază, poate cel mai de vază, din acel ţinut. In afară de cântăreţii şi bocitorii plătiţi, trebuie să se fi adunat acolo o mulţime de rude, prieteni si vecini care plângeau din toată inima după copila dusă aşa de timpuriu.

De ce le spune Domnul acestor oameni: n-a murit, ci doarme, când ştie mai bine ca oricine că fata a murit ? Mai întâi, pentru ca toţi cei de faţă să confirme că fata cu adevărat a murit. Iar ei n-au găsit alt chip de adeverire a morţii decât batjocura în faţa părutei Lui neştiinţe. Apoi, ca să arate că moartea, de faţă cu El pe acest pământ, si-a pierdut boldul şi puterea asupra oamenilor şi a ajuns asemeni unui vis. Moartea nu este nimicirea omului, după cum nici somnul nu este. Moartea este trecerea din aceasta viaţă în cealaltă; si un singur Domn este, şi al acestei vieţi, şi al celeilalte.

Pentru omul legat prin viaţă de trup, despărţirea de viaţa trupească înseamnă despărţirea radicală de viaţă. Când o maşină ramane in pana pe drum, calatorii raman si ei in pana, neputand sa mearga mai departe singuri. Acesta e felul de a gândi al oamenilor trupeşti. Iar cei duhovniceşti se uită şi văd că, daca maşina se impotmoleşte, călătorii se dau jos, o lasă acolo în drum si merg mai departe fără ea. Dar Cel ce a făcut si maşina şi călătorii, nu poate oare şi să repare maşina, şi pe călători să-i aducă înapoi, ca sa meargă mai departe cu ea ?

La fel e şi cu învierea din morţi: trupul se restaurează şi sufletul se întoarce la el. Iar că pe bună dreptale a asemănat Domnul moartea cu somnul, neexagerând cu nimic, El însuşi a dovedit-o prin învierea Sa după o moarte violentă şi după şederea de trei zile în mormânt, precum si prin învierea multora în ceasul morţii Sale pe Cruce, şi mai târziu, în toată istoria Bisericii, când morţii s-au întors la viaţă cu rugăciunile sfinţilor si plăcuţilor lui Dumnezeu. Şi o dovedeşte şi acum, la învierea fiicei lui Iair.

Aşadar, ce a făcut mai departe Domnul, după ce a luat cu el martorii potriviţi ? Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat zicând: Copilă, scoală-te ! Cei ce umpleau iatacul fetei moarte văzuseră că fata neîndoielnic a murit, erau încredinţaţi fără tăgadă de moartea ei, şi acum nu mai era nevoie de ei acolo. Vor auzi mai târziu minunea si vor vedea cu ochii lor fata vie. Acum însă Domnul are a întări credinţa acestui întâi-stătător al poporului şi a acestor trei întâi-stătători ai apostolilor Săi.

Felul de a lucra în toate minunile Sale, era aducerea omului la descoperire si uimire prin înţeleaptă pronie şi iconomie vădită în fiecare amănunt. Scotându-i pe toţi afară din odaia de moarte a fetei, Domnul a făcut să rămână în ea aceştia şapte: cinci vii, unul mort şi Dătătorul de Viaţă.

Nu se ascunde — sau mai degrabă se dezvăluie — aici marea taină a sufletului ? Când într-un păcătos sufletul moare, omul acela rămâne să trăiască mai departe cu cele cinci simţuri viaţa trupului, deşartă, deznădăjduită, întinzându-şi în toate părţile mâinile după ajutor. Aceştia sunt aşa-numiţii „materialişti” ai zilelor noastre: umbre fizice fără suflet, creaturi deznădăjduite care prin simţuri — ochi, urechi şi celelalte — se agaţă de această lume ca să-şi ţină, măcar o vreme, trupurile afară din mormânt, unde sufletul le zace demult.

Dar când, din lucrarea dumnezeieştii Pronii, unul ca acesta ajunge la Hristos, îl strigă pe Hristos în ajutor. Şi Hristos, Domnul, vine la sufletul mort, îl atinge şi-l ridică iarăşi la viaţă, spre uluirea omului dinafară, trupesc. Evanghelistul Marcu citează înseşi cuvintele, în aramaica rostite de Domnul când a atins copila cu mâina Sa: „Talita kumi!”, care înseamnă acelaşi lucru: Copilă, scoală-te !

Ce s-a întâmplat cu fata când Hristos a rostit aceste cuvinte? Şi duhul ei s-a întors si a înviat îndată; şi El a poruncit să i se dea să mănânce. Iată că moartea e doar un vis! Şi duhul ei s-a întors. Duhul acestei fete părăsise trupul şi mersese acolo unde merg duhurile, celor morţi. Cu atingerea si cu cuvintele Sale, Domnul a săvârşii două minuni: mai întâi a restaurat trupul si apoi a adus duhul înapoi din ţinutul duhurilor în trupul teafăr.

Dacă nu i-ar fi tămădui l trupul, de ce folos ar fi fost să se întoarcă duhul fetei la trupul bolnav ? Ar fi însemnat să se întoarcă la boală si apoi iar la moarte. O astfel de înviere pe jumătate nici n-ar fi fost înviere, ci chin. Dar Domnul nu dă daruri pe jumătate, ci daruri întregi, nu daruri ciuntite, ci daruri desăvârşite. Nu-i dă orbului vedere numai cu un ochi, ci cu amândoi; nu dă surdului auz numai cu o ureche, ci cu amândouă; nu-i vindecă slăbănogului doar un picior, ci pe amândouă.

Aşa si aici: a întors duhul unui trup sănătos, nu bolnav, ca omul întreg să fie teafăr şi viu. De aceea a poruncit Domnul să i se dea să mănânce: ca să se vadă bine că fata e nu numai vie, ci şi sănătoasă. Iar alt Evanghelist adaugă: Şi îndată s-a sculat copila şi umbla (Marcu 5,42), ca să vadă toată lumea că s-a însănătoşit si cu trupul. Trebuia să se încredinţeze toată lumea că fata s-a făcut bine. De aceea ea s-a sculat, a umblat, a mâncat.

Ştia Domnul cu ce neam necredincios are de-a face, de aceea s-a îngrijit să le aducă, odată cu minunea, si dovezile ei de nezdruncinat. Trebuia să se vadă, mai întâi, că era trebuinţă de acea minune; apoi, că nimeni altul înafară de El n-o putea săvârşi; şi în sfârşit, că minunea nu putea fi pusă la îndoială, că era un adevăr de netăgăduit. O, cât de bine cunoştea Domnul soiul acesta de oameni viclean şi necredincios !

Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui nimic. Prin această poruncă Domnul a vrut să înţelepţească pe părinţii fetei înviate, ca mai întâi de toate ei să mulţumească lui Dumnezeu. N-aveau să dea acum buzna afară şi să strige în gura nare minunea care s-a săvârşit, ci se cuvenea să îngenuncheze cu cea mai mare smerenie înaintea Dumnezeului celui viu revărsandu-şi cu căldură recunoştinţa. Vestea se va duce de la sine, nici o grijă ! Nu trebuie, în aceste clipe înălţătoare, să vă gândiţi la curiozitatea lumii, ci la datoria voastră către Dumnezeu.

Astfel, vindecand pe femeie de scurgerea sângelui si inviind copila moarta Domnul Si-a dus mai departe lucrarea de vindecare a sufletului de reaua iscodire. Curiozitatea este rea, pentru că desparte sufletul omului de Dumnezeu, înecându-l în marea mărunţişurilor trecătoare si a întâmplărilor lumeşti. Curiozitatea este mai mult decât rea, pentru că adesea duce la pierderea şi a trupului şi a sufletului. Multe păcate trupeşti si sufleteşti îşi au rădăcina în curiozitate. După cum frumoasa floare de mac are întrînsa otravă, aşa si curiozitatea poartă întrînsa un venin tare care distruge si sufletul şi trupul.

Dumnezeu nu a făcut lumea ca să sature curiozitatea oamenilor, ci ca să-i mântuiască. Spune înţeleptul rege: Ochiul nu se satură de câte vede si urechea nu se umple de câte aude (Ecclesiastul 1, 8). Domnul nu a vindecat femeia de curgerea sângelui pentru că s-a atins de haina Lui din curiozitate, ci pentru că, în nefericirea ei, s-a apropiat de El cu credinţă. În van cer curioşii minuni de la Dumnezeu, nu li se vor da. Curiosului nu îi sunt de nici un folos. Mai mult folos le aduc morţilor minunile lui Dumnezeu decât curioşilor. Oare doctorul merge să-i caute pe cei care cred că sunt sănătoşi, pe cei care sunt mulţumiţi cu starea lor şi nu-i cer ajutorul ?

Dar este Domnul mai puţin înţelept decât doctorii pământului, ca să meargă prin bâlciuri să-şi arate îndemânarea si puterea ? Nu te îngriji tu, dregătorule Iair, de cum anume va zbura vestea că a înviat copila ta. Nici tu, omule, nu te îngriji cum anume se va duce vestea învierii sufletului si trupului tău. Dumnezeu are telefoanele si telegrafurile Sale mai repezi decât îşi deschide omul gura sa ca să-i spună altuia noutăţi.

El ştie cel mai bine cum să răspândească cele ce sunt omului de folos. Cel ce a făcut glasul, gura şi văzduhul, are şi alte mijloace de comunicaţie ! El stă în legătură cu orice făptură a Sa prin căi care umplu spaţiul si timpul. Tu amin-teşte-ţi numai ce datorie ai către Dumnezeu, Dătătorul tuturor darurilor, si grăbeşte-te să-i aduci mulţumiri în desăvârşită ascultare de sfânta Sa voie. Slavă Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl si cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea si în vecii vecilor. Amin.

Din „Predici ”, Sfântul Nicolae Velimirovici

"Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine. Şi s-au întors cei şaptezeci (şi doi) cu bucurie, zicând: Doamne, şi demonii ni se supun în numele Tău. Şi le-a zis: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer. Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma. Dar nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri. În acesta ceas, El S-a bucurat în Duhul Sfânt şi a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi de cei pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Aşa, Părinte, căci aşa a fost înaintea Ta, bunăvoinţa Ta."

(Luca 10, 16-21) 

"Şi iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui,  Căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Şi, pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, Apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi, femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat."

 

(Luca 8, 41-56) 

"Căci, dacă s-a adeverit cuvântul grăit prin îngeri şi orice călcare de poruncă şi orice neascultare şi-a primit dreapta răsplătire, Cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire care, luând obârşie din propovăduirea Domnului, ne-a fost adeverită de cei ce au ascultat-o, Împreună mărturisind şi Dumnezeu cu semne şi cu minuni şi cu multe feluri de puteri şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după a Sa voinţă? Pentru că nu îngerilor a supus Dumnezeu lumea viitoare, despre care vorbim. Iar cineva a mărturisit undeva, zicând: "Ce este omul, că-l pomeneşti pe el, sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? L-ai micşorat pe el cu puţin faţă de îngeri; şi cu mărire şi cu cinste l-ai încununat şi l-ai pus peste lucrurile mâinilor Tale. Toate le-ai supus sub picioarele lui". Dar prin faptul că a supus lui toate (înţelegem) că nimic nu i-a lăsat nesupus. Acum însă, încă nu vedem cum toate i-au fost supuse. Ci pe Cel micşorat cu puţin faţă de îngeri, pe Iisus, Îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste, din pricina morţii pe care a suferit-o, astfel că, prin harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru fiecare om. Căci ducând pe mulţi fii la mărire, I se cădea Aceluia, pentru Care sunt toate şi prin Care sunt toate, ca să desăvârşească prin pătimire pe Începătorul mântuirii lor."

(Evrei 2, 2-10) 

"Căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două - una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii, Desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său, legea poruncilor şi învăţăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea, Şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia. Şi, venind, a binevestit pace, vouă celor de departe şi pace celor de aproape; Că prin El avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un Duh. Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos. Întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul, În Care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh."

 

(Efeseni 2, 14-22) 

 

Având în vedere creşterea rapidă a numărului de îmbolnăviri prin diferite tipuri de gripă, Patriarhia Română îndeamnă ierarhii şi clerul de la bisericile de mir şi mănăstiri ca, împreună cu credincioşii mireni, în timpul sfintelor slujbe, să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru sănătate, ocrotirea şi izbăvirea de boală, pace, linişte şi iertare de păcate, conform îndrumărilor din Liturghier (Adunare de cereri la diferite trebuinţe din viaţa omului).

 

În acelaşi timp, în conformitate cu Protocolul de cooperare privind parteneriatul pentru asistenţă medicală şi spirituală, încheiat între Patriarhia Română şi Ministerul Sănătăţii Publice în luna iulie 2008, recomandările medicilor pentru prevenirea îmbolnăvirilor prin diferite tipuri de gripă – transmise de către Patriarhia Română centrelor eparhiale – trebuie popularizate de preoţii Bisericii Ortodoxe Române în rândul credincioşilor, pentru a proteja şi cultiva sănătatea tuturor cetăţenilor.

De asemenea, recomandările medicale privind prevenirea îmbolnăvirilor de gripă vor fi aduse la cunoştinţa opiniei publice prin emisiuni şi articole informative de către Centrul de Presă BASILICA al Patriarhiei Române prin Radio TRINITAS, Televiziunea TRINITAS, publicaţiile LUMINA, Agenţia de ştiri BASILICA şi pagina de internet www.patriarhia.ro.


RECOMANDĂRI PENTRU PREVENIREA ÎMBOLNĂVIRILOR PRIN GRIPĂ

MĂSURI GENERALE

Deoarece gripa se transmite de la om la om la om atât pe cale aeriană (vorbit, strănut, tuse) cât şi prin contactul direct cu bolnavul sau diferitele obiecte personale ale bolnavului, contaminate cu secreţiile sale nazofaringiene, pentru a se evita îmbolnăvirea vă recomandăm respectarea următoarelor măsuri:

Nasul şi gura vor fi acoperite cu batista personală în timpul strănutului sau al tuşitului. Batistele personale nu se împrumută;
Mâna nu va fi dusă la ochi sau la gură decât după ce a fost spălată cu apă şi săpun;
Se vor evita pe cât posibil aglomeraţiile;
Se va evita contactul apropiat cu persoane care prezintă semne clinice evidente de afecţiuni acute respiratorii (febră, tuse, strănut, ochii congestionaţi etc.);
Persoanele care prezintă simptome asemănătoare gripei se vor izola de restul familiei şi se vor prezenta la medicul de familie pentru stabilirea diagnosticului şi a conduitei terapeutice.

CE TREBUIE SĂ FACEŢI PENTRU A PREVENI CONTAMINAREA CU GRIPĂ:

Acoperiţi-vă nasul şi gura cu batista personală în timpul strănutului sau al tuşitului. Nu împrumutaţi batistele personale.
Nu duceţi mâna la ochi sau la gură decât după ce a fost spălată cu apă şi săpun;
Evitaţi pe cât posibil aglomeraţiile;
Evitaţi contactul apropiat cu persoane care prezintă semne clinice evidente de afecţiuni acute respiratorii (febră, tuse, strănut, ochii congestionaţi etc.);
Persoanele care prezintă simptome asemănătoare gripei trebuie izolate de restul familiei şi se vor prezenta la medicul de familie pentru stabilirea diagnosticului şi a conduitei terapeutice.

Dacă aveţi febră şi semne de infecţie respiratorie (tuse, dureri de cap, greutate la respiraţie, dureri musculare), prezentaţi-vă de urgenţă la medicul de familie, iar în lipsa acestuia la un spital de boli infecţioase.

SFATURI PENTRU PREVENIREA GRIPEI

PĂSTREAZĂ MÂINILE CURATE, spală-le în mod regulat - în special înainte de mâncare sau prepararea hranei. E obligatorie clătirea cu apă curgătoare curată.
ŞTERGE-ŢI MÂINILE DUPĂ SPĂLARE; Mâinile umede au mai multe şanse pentru răspândirea microbilor.
TINE MÂINILE DEPARTE DE FAŢĂ; în cazul în care cineva strănută, după care deschide uşa, următoarea persoană atingând mânerul, va intra în contact direct cu virusul. Deci, nu atinge ochii, nasul sau gura până la spălarea mâinilor.
PENTRU STRĂNUT FOLOSEŞTE O BATISTĂ; În timpul strănutului, se acoperă gura şi nasul. Foloseşte batiste de o singură folosinţă.
PĂSTREAZĂ SUPRAFEŢELE CURATE; soluţiile speciale pentru spălat funcţionează excelent, distrugând microbii.
DESCHIDE FEREASTRA; umiditatea şi aerul curat pot fi benefice, dar aceşti factori nu sunt încă pe deplin testaţi împotriva virusului gripei porcine. Una din cele mai eficiente căi de a purifica aerul şi a dilua virusul este pur şi simplu deschiderea unei ferestre.
AI GRIJĂ DE TINE; Propriul sistem imunitar al organismului oferă cea mai bună protecţie faţă de boală. O alimentaţie bună şi variată, exerciţii regulate sunt cele mai bune moduri de a rămâne sănătos şi de a evita boala. În plus, dacă totuşi ai cedat în faţa gripei porcine, starea bună de sănătate îţi va ajuta să treci peste boală fără multe complicaţii.

MASURI CARE SE POT LUA PENTRU PREVENIREA GRIPEI:

Spălaţi-vă pe mâini cât mai des, la intervale regulate, de preferinţă cu săpun lichid. Săpunurile cu alcool sunt cele mai indicate pentru a se evita răspândirea infecţiei. Purtaţi la dvs tot timpul un gel dezinfectant cu care să vă daţi pe mâini atunci când nu aveţi acces la apă şi săpun.
Dacă strănutaţi sau tuşiţi şi puneţi mâna la nas sau la gură, mâinile trebuiesc spălate obligatoriu. Până atunci, nu vă atingeţi ochii şi nasul şi nu daţi mâna cu alţi oameni, pentru că virusul se transmite şi 'din mână în mână'. Este indicat de asemenea să aveţi un spray dezinfectant cu care să vă stropiţi hainele înainte de a intra în casă sau la locul de muncă.
Faceţi baie de doua ori pe zi şi menţineţi-vă curate casa şi locul de muncă, astfel încât mediul înconjurător să nu fie propice pentru dezvoltarea bacteriilor. Folosiţi dezinfectant la curăţenie, pentru a distruge germenii.
Învăţaţi-i pe copii regulile de igienă, pentru că aceştia reprezintă o categorie cu riscuri mari de a contacta gripa porcină.
Folosiţi măştile în locuri publice şi mai ales în mijloacele de transport în comun. Acesta este cel mai bun mijloc de a vă feri de gripă, pentru că masca acţionează ca o barieră în calea virusului.
Beţi doar apă fiartă şi răcită, pentru a evita intrarea microorganismelor în corpul dvs.
Ar fi bine să evitaţi toaletele publice, deoarece mulţi oameni au obiceiul de a scuipa în toaletă şi astfel gripa porcină se poate răspândi.
Dacă nu vă simţiţi bine din alte cauze, ar fi de preferat să staţi acasă, pentru că atunci când sunteţi bolnavi, imunitatea e mai scăzută şi aveţi şanse mai mari să contactaţi boala.
Pentru cei foarte stresaţi, studiile sugerează ca fiind benefic consumul de vitamina C pe tot parcursul sezonului rece.
Adoptaţi o dietă echilibrată, nu consumaţi zahar si dormiţi suficient pentru a vă menţine sistemul imunitar într-o forma bună. Când sunteţi odihniţi, puteţi lupta mai bine cu boala.

ATENŢIE:
Simptomele infecţiei cu gripa porcina la oameni sunt similare cu simptomele gripei sezoniere;
Simptomele gripei sezoniere: febra de la 39 în sus, tuse, secreţii nazale apoase, dureri în gat;
Simptomele gripei porcine:
- Primele simptome: tuse seaca, secreţii nazale apoase, jena in gat, febra între 37,5-38,5.
- Principalele simptome sunt: febra (peste 38ºC), oboseala, inapetenţa, tuse, durere in gat; unele persoane infectate cu gripa porcina au prezentat stări de voma si diaree.

CARE ESTE DIFERENŢA ÎNTRE GRIPA SEZONIERĂ, GRIPA AVIARĂ, GRIPA PORCINĂ ŞI GRIPA PANDEMICĂ

Gripa sezonieră este cauzată de virusuri gripale care sunt adaptate să se răspândească în populaţia umană (gripa umană). Oamenii prezintă imunitate naturală la tulpinile care se află în circulaţie, şi această imunitate poate fi crescută în urma vaccinării cu vaccin gripal sezonier.

Gripa aviară este cauzată de virusuri gripale adaptate pentru infecţia la păsări. În mod similar gripa porcină este cauzată de virusuri gripale adaptate pentru infecţia la porci. Toate aceste îmbolnăviri prezintă aceleaşi simptome la gazdele lor. Uneori, oamenii şi animalele pot schimba între ele tulpini de virus gripal, cum ar fi persoane infectate cu virus gripal aviar sau porcin, în mod uzual după contact direct cu animalele bolnave.

Amestecarea virusurilor gripale umane şi animale poate duce la dezvoltarea unui virus gripal schimbat care are abilitatea de a infecta şi a se transmite la oameni. În acest caz, oamenii pot să nu aibă deloc imunitate faţă de acest virus nou.

Gripa pandemică este definită ca fiind apariţia unui nou virus gripal care se răspândeşte cu uşurinţă la oameni. Când apare acest nou virus, oamenii nu au imunitate naturală pentru a fi protejaţi împotriva lui. Ca urmare, există riscul ca aceste virusuri gripale noi să determine apariţia unei pandemii de gripă daca virusul se transmite cu uşurinţă de la om la om.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

 

Sursa: Agenţia de ştiri BASILICA